Locuri bune la Locurele: Cum l-am cunoscut pe parintele Antim

Prima mănăstire pe care am vizitat-o pentru prima oară în viaţa mea a fost Sfânta Mănăstire Lainici din judeţul Gorj, când aveam 23 de ani.

Deşi eu sunt originar din Călan, judeţul Hunedoara, spre ruşinea mea nu fusesem niciodată la Prislop până în acel moment, un sfânt locaş care se afla practic la doar câţiva paşi de mine. Dar drumul vieţii m-a dus alături de părintele meu duhovnic în casa Sfântului Irodion de la Lainici şi ţin să mărturisesc că mi-a plăcut tare mult. Mi-au plăcut mănăstirea în sine, locul frumos în care este amplasată şi harul de acolo pe care l-am simţit de cum am intrat pe poartă. Dar mănăstirea unde a fost stareţ Sfântul Irodion a fost punctul de plecare spre o poveste care îmi este foarte dragă.

Drumul infinit

Imediat lângă mănăstire se află un drum de munte care duce spre schitul Locurele. Părintele Mihai, duhovnicul meu, preot de mir în comuna Pui, judeţul Hunedoara, mi-a spus că neapărat trebuie să mergem la schit ca să-l cunosc pe prietenul lui, părintele Antim. Prima dată nu am înţeles exact  numele schitului şi mă gândeam că dacă-i zice “Locuri rele” cât de bine o fi să ajungi pe acolo? Până la chilia monahului trebuie să iei în piept un drum sinuos şi destul de dificil. Cu o maşină bună mergi fără probleme, dar dacă te hotărăşti să-l iei la pas te aşteaptă aventura vieţii. Dacă esti atletic şi te ţin picioarele faci mai mult de o oră la urcare, dacă nu, trăieşti cu senzaţia că drumul nu se mai termină niciodată. Dar imediat ce ai ajuns uiţi de toate greutăţile. Schitul este amplasat într-un peisaj de vis. Totul este de un verde aprins în jur şi pentru o clipă parcă ai păşit într-altă lume, o lume din care nu-ţi mai vine să pleci. Aici, într-o chilie, locuieşte singur părintele Antim, un monah ieşit parcă din paginile Patericului, slab, înalt şi cu barbă lungă. A fost şi în pustie, dar s-a întors la chiliuţa lui de lângă schit. În timp ce urcam, părintele Mihai îmi povestea că se spune despre părintele Antim că ar şti cu duhul cine vine pe cărare până la el încă înainte să ajungă. Că ar ştii şi ce culoare are plasa în care îi duci ceva şi ce ai în plasă. Când am dat faţă-n faţă cu părintele Antim, l-am intrebat plin de “diplomaţie”:

– Părinte, aţi ştiut că venim?

– Da’ de unde să ştiu?

M-a descurajat direct. Dar cu alte ocazii cu care l-am vizitat, parcă m-a făcut să cred că bănuia că mergem.

Cele 9 porunci bisericeşti

Împreună cu soţia mea Diana, cu prietenul Nicu şi cu verişoara Simina, ne hotărâm într-o zi să mergem la părintele Antim la un cuvânt de învăţătură. Era o zi călduroasă de vară. Am lăsat maşina în parcarea mănăstirii Lainici şi am urcat pe jos până la schit. Am uitat să ne luăm apă cu noi. Când am ajuns la destinaţie eram frânţi, deshidrataţi şi leoarcă în spate de transpiraţie. Nu era nimeni în curtea micii bisericuţe, dar robinetul din curtea schitului era lăsat deschis, parcă ne-ar fi aşteptat să sorbim din apa rece. Era ca şi cum cineva l-a lăsat aşa special pentru noi însetaţii, tocmai ca apa să fie rece şi să nu aibă gust de ţeavă veche. Pe masa unde părintele ne-a tratat apoi cu rahat şi sirop, erau deja puse patru pahare, exact atâtea câţi eram şi noi. Hm… asta m-a făcut să-mi aduc aminte de ce-mi povestea părintele duhovnic. Să fi ştiut monahul că suntem pe cale? Poate a fost doar o întâmplare. Peste puţin timp apare părintele Antim care ne zice: “mergeţi mai întâi în biserică să vă închinaţi. Dar staţi să vă deschid”. Şi apare părintele cu o cheie enormă, cheie din aia veche de deschideai castelul cu ea.

-Părinte, îi zic eu, să vă ajut să duceţi cheia?

Pentru un moment părintele Antim a schiţat un zâmbet şi era cât pe ce să-l umfle râsul, dar şi-a venit repede în fire şi mi-a zis:

-Mă, (ghiduşule, ar fi vrut să spună) hai să-ţi arăt cine mai are cheie ca a mea.

Deschide uşa bisericii şi încă de la intrare pe perete era pictat Sfântul Petru care ţinea în mână cheile Raiului. Incredibil, cheile arătau exact ca şi cea a părintelui, la fel de mari şi acelaşi format.

-Îl vezi pe Sfântul Petru cu cheile?

-Îl văd părinte. Dar ce faceţi cu cheia asta aşa mare? Vă apăraţi cu ea dacă vă atacă cineva?

-Îţi dau eu ţie o cheie din asta dacă nu-mi zici care sunt cele 9 porunci bisericeşti.

-Dar, părinte, parcă erau zece porunci.

-Mă, tu nu eşti atent la ce te întreb. Eu n-am zis sa-mi spui decalogul, ci cele 9 porunci bisericeşti. Le ştii?

-Ăăăă… nu.

-Ia, uite-le acolo pe masă, ia-le, citeşte-le cu voce tare să vedem dacă le împlineşti.

Iau eu hârtia şi nu ştiu ce-mi veni să încep cu a treia: “să cinsteşti feţele bisericeşti”

-Părinte, pe asta n-o împlinesc că am văzut odată un preot gras şi am zis în gândul meu că ăsta nu prea ţine post.

Pac îmi dă una cu cheia peste cap. Părinteşte, bineînţeles. Monahiceşte dacă doriţi.

-Nu e bine. Următoarea.

-Părinte, la fiecare poruncă pe care n-o îndeplinesc îmi daţi una cu cheia?

-Da, mă.

E clar. Nouă chei m-am gândit că iau peste cap.

-“Să asculţi cu evlavie Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi sărbătoare”. Păi, părinte, aş asculta-o, dar nu mă duc în fiecare duminică la biserică.

Încă o cheie peste cap.

-Păi să te duci. Ia să auzim mai departe.

-“Să ţii toate posturile de peste an”. No părinte, pregăteşte cheia că la ultimul post am mâncat în neştire.

Pac încă o cheie peste cap.

-No aşa, zice părintele, să-ţi intre-n cap poruncile.

-“Să te rogi pentru cei ce stau în fruntea ţării”. Apăi, părinte, eu nici nu-l suport pe Băsescu.

Iar mi-am luat o cheie peste cap.

-“Să te spovedeşti şi să te cumineci în toate posturile de peste an”

-Când te-ai spovedit ultima dată?

-Nu mai ştiu.

A venit cheia negreşit. Dar spre surprinderea mea, de ultimele patru chei am scăpat pentru că le-am îndeplinit, iar părintele a devenit foarte blând, amuzat şi el de situaţie şi ne-a dat sfaturi duhovniceşti care ne-au încălzit inima. Ultimele patru porunci sunt: “să ţii posturile pe care le orânduieşte episcopul sau mitropolitul locului în vreme de primejdii sau necazuri”, “să nu citeşti cărţi eretice sau de-ale sectarilor”, “să nu înstrăinezi, nici să foloseşti spre scopuri străine, lucrurile bisericeşti sau averea bisericii” şi “să nu faci nunţi şi ospeţe sau alte petreceri, în timpul posturilor”.

Mai de folos este a da, decât a lua

Ne-am dus la părintele cu ceva alimente, fructe, pâine, ce ne-am gândit că i-ar fi de folos omului acolo în pustietatea locului, dar ne-am întors mai încărcaţi decât am venit. Părintele Antim ne-a dat sirop făcut jos la Mănăstirea Lainici, o grămada de sticluţe de sirop de păpădie, mentă etc, cărţi de citit, iconiţe, ne-a dat alte fructe la schimb şi ne-a zis că mai folositor este a da, decât a lua. Apoi ne-a pus la masă şi ne-a servit cu o ciorbiţă delicioasă şi am băut sirop cu apă rece şi foarte hrănitoare. S-a purtat aşa de frumos cu noi şi a fost aşa de primitor şi mereu ne zicea că să-l scuzăm că el vorbeşte mult, dar noi asta şi doream să-l auzim că ne spune ceva, orice. Prietenul meu Nicu, săracul, nici n-a apucat să deschidă bine gura că părintele l-a şi luat la rost. “Mă, tu am impresia că-i mai vizitezi şi pe alţii”. Nu am realizat pe moment ce a vrut să zică, abia când am plecat de la părintele şi eram pe drum am aflat că Nicu mai mergea din când în când la Liturghie şi la catolici. Cum şi-o fi dat seama părintele aşa de repede când ăsta nici apucase bine să deschidă gura, nu pot să realizez.

Schitul Locurele are în momentul de faţă un singur vieţuitor, părintele Antim. Frumuseţea locului este întrecută doar de harul şi liniştea pe care le simţi când intri pe poartă. Aici a trăit o perioadă şi părintele Adrian Făgeţeanu, duhovnicul de la Mănăstirile Cernica şi Antim. Ţin minte că văzusem un interviu la televizor cu părintele Făgeţeanu şi mi-am adus aminte de asta când am văzut locaţia micuţului schit. Nici nu mă gândisem că voi ajunge vreodată pe acolo. Părintele Antim a vieţuit o vreme într-o chiliuţă situată puţin mai jos de schit, unde se nevoia şi-şi ducea viaţa duhovnicească în pace şi rugăciune. Avea o grădinuţă pe care o îngrijea cu drag , iar în interiorul chiliei o icoană din care curgea mir. Punea vată la baza ei şi mirul se aduna acolo. Mereu m-a impresionat cum poate un om să vieţuiască aşa singur, doar cu rugăciunea şi înconjurat de liniştea apăsătoare şi de animalele sălbatice. Părintele a fost căsătorit până să se călugărească şi având experienţa vieţii de familie ne-a împărtăşit, mie şi soţiei mele, sfaturi foarte bune despre cum să ne ducem viaţa împreună. Mi-au plăcut sfaturile lui, aşezate şi înţelepte. Soţia i-a zis că duminica are program de serviciu, fiindcă lucrează într-o farmacie din cadrul unui supermarket şi că-i pare aşa de rău că nu poate ajunge mereu la biserică din cauza asta, dar părintele i-a zis să stea liniştită că Dumnezeu îi consideră Liturghie programul ei de lucru când vede că se necăjeşte că nu poate fi la slujbă. Ne-a zis să ne sfătuim mereu împreună când facem ceva în familie şi să nu neglijăm cele creştineşti cu care suntem datori. Ne-a mai explicat şi citate din Biblie pe care le înţelegeam mai puţin, în special prietenului meu Nicu care mereu avea ceva de obiectat, dar în final s-au înţeles ca doi prieteni foarte buni. “Să mă ierţi, i-a zis părintele, că te-am cam smerit un pic, sper că nu te-ai supărat pe mine”. “Nicio problemă părinte, i-a zis Nicu, nu aveţi cum să mă supăraţi, de fapt, cu greu mă poate supăra cineva”. O calitate excelentă a prietenului meu, pe care eu nu o am, sunt mai năvalnic şi mai incisiv.

Am plecat, dar n-am mai fi plecat

A sosit momentul să ne luăm rămas-bun de la părintele Antim, este partea din întâlnirea noastră în care părintele ne-a umplut de daruri, incepând cu tămâie şi multe multe cărţi şi terminând cu o floare pentru soţia mea. Încă nu se lăsase seara, dar am ştiut că ne va lua aşa de mult până coborâm, încât a trebuit să ne retragem, deşi am mai fi stat să vorbim câte-n lună şi-n stele cu monahul. La munte, noaptea se lasă mult mai repede şi pe neaşteptate aşa că nu mai puteam zăbovi. Părintele ne-a condus o bună parte din drum şi mi-a lăsat impresia că si el ar fi vrut să mai rămânem, dar monahii au programul lor de rugăciune şi n-am vrut să forţăm nota. Ultimele 20 de minute de drum le-am parcurs într-o beznă totală şi pentru un moment ne-am pus în pielea ascetului care rămâne înconjurat de întunericul absolut de care se apără cu o lumânare şi multă rugăciune. Orice trosnitură care venea dinspre pădure ne dădea senzaţia că ne urmăreşte cineva. Putea fi o căprioară sau o vulpe care păşeau pe covorul de frunze, nu puteam fi siguri ce anume se auzea, dar ce era cert e că puţina noastră credinţă inventa tot felul de scenarii. Şi ne-am imaginat cât de grea ne-ar fi nouă pustnicia la nivelul duhovnicesc la care suntem, dar în acelaşi timp am învăţat mai mult să ne apreciem şi să ne bucurăm că ne avem unul pe altul. Multe lecţii am învăţat din vizita noastră la părintele Antim şi dincolo de frumuseţea călătoriei ne-am întors la casele noastre mai sporiţi duhovniceşte. Plănuim ca în această vară să-i mai facem o vizită părintelui şi ştim că-l vom găsi tot acolo la rugăciune aşteptându-ne cu o vorbă bună. Şi suntem hotărâţi să valorificăm aceste momente frumoase cât încă mai putem şi câtă vreme Dumnezeu îl mai lasă printre noi pe părintele.

Călin BICĂZAN

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

5 × four =

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.