Impresii jurnalistice:  Venetic prin pandemie

Un sentiment de vină am simțit după ce am trecut de vama austriacă cu bine. Ca bun român ce mă simt (și sunt; am luat cu mine o ghindă din gorunul lui Iancu si cinci kile de sare gemă din …) m-am simțit vinovată pentru senzația de ușurare pe care am avut-o când am trecut și hopul acesta – vama la intrare în Austria. Apoi băiatul acela cu care am vorbit la Nick… în ghereta cu vigniete…tot un sentiment bun mi-a dat. Pur și simplu mă simțeam binevenită!

Găsesc loc de parcare foarte aproape de gheretă. Cobor, mă întind un pic, mă aplec, iau portofelul, cheia și dezinfectatul. Mă duc la gheretă. ”Bitte der …  ” Am uitat masca. Mă întorc la mașină, o iau, mi-o așez pe față în drum spre gheretă și aștept în fața ușii pe scară. Cuminte. Se vedeau înăuntru doi oameni care cumpărau vigniete. Stau. Mai stau un pic. Aud un ciocănit în geamul ușii. O mână îmi face semn să intru. Erau de-ai casei, nu clienți. Mă privesc amuzați cum intru timidă și un pic bulversată. Nu au măști. Sunt trei și povestesc ceva amuzant între ei. Sigur nu de mine!  Unul e în spatele ghișeului, în fața unui calculator. Ăsta are mască. De parca nu era suficient că nu pricep germana, nici nu-l aud bine. Pun talonul pe tejghea și-i spun, stâlcit, cum pot eu ”verkaufen vigniete für diese auto”. Îmi zice pe limba lui ceva și am înțeles că nu e nevoie decât de numărul mașinii. Împing talonul înăuntru în semn de… dar vezi și tu aici. ”Ich spreche keine Deutsch”, zic, cu un sentiment de mare frustrare, conștientă cât de proastă par. Dă din cap și simt un zâmbet în spatele măștii. Îl văd, cumva, în ghidușia ochilor de sub bretonul roșcat. Iar zice ceva. Casc ochii! ”Mare mașină?!” ”Nich so große”, zic. Nu chiar mare. ”Skoda Roomster”. ”Neun und vierzig, 9,40” Îmi arată apoi displayul și spune: ”Nine euro, fourty”. Acum o dai pe engleză, când am înțeles și eu? Brusc, s-a destins atmosfera. Gata, nu mai păream proastă. Schimbăm câteva cuvinte, ne-am împrietenit după ce a fost de acord că e dificilă limba germană pe care îmi doresc să o învăț. ”Gutte Tag!”, zic cu stângăcie. ”Schöne Tag!”, mă corectează zâmbind. Nu m-am înșelat, privirea care m-a dus cu gândul la zâmbet mai devreme, era aceeași, acum, când și-a dat masca jos de vreme ce eu eram la ușă. ”Schöne Tag!”, salut și eu, accentuând pe schöne, adică am învățat lecția asta, și închid ușa în urma mea.

Un sentiment cald, ca un pled mă învăluie. Incă un strat de ușurare se adaugă la cel care m-a cuprins la trecerea vămii. Românul din mine e și mai vinovat: chiar mă simt binevenită în Vest…

Camelia COTOARĂ

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.